Un alpinist arădean pe Himalaya

  • njwc.info
  • March 14, 2016
  • 0

„Pentru mine alpinismul înseamnă totul. Alpinismul m-a făcut să iubesc natura şi tot ceea ce mă înconjoară. El m-a readus şi mă readuce mereu, mereu la starea de copil. Şi chiar dacă pare paradoxal, acolo sus, singur pe munte, am înţeles că lui Hristos doar iubirea i-a dat puterea de a suferi singur, pe Cruce”.

Un pic de istorie

Cunoscut sub diferite denumiri în alte părţi ale lumii (Berg-steigen –Germania, mountain-eering – Regatul Unit, andinism – America de Sud), alpinismul a apărut, se pare, pentru prima oară în Alpii Francezi în anul 1786.

La aproape 100 de ani, saşii din Transilvania – mari amatori de munte, prin însăşi originile lor – au pus bazele primului club de alpinism de pe teritoriul României: Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt (SAK), cu sediul în Braşovul acelor timpuri, pentru ca la nici patru ani să apară, în aceeaşi zonă, cel mai mare club de alpinism de pe teritoriul actualei Românii şi care a rezistat până în 1948: Siebenburgischer Karpaten Verein (SKV).

CAR, sau Clubul Alpin Român, a fost primul club român de profil, înfiinţat în 1934 şi a avut ca scop, asemeni primelor cluburi amintite, promovarea alpinismului în Munţii Bucegi şi Piatra-Craiului.

Deşi astăzi cunoaşte o altă abordare, alpinismul a fost, de la începuturile sale, un sport al elitelor, al aristocraţiei aflată în căutare de senzaţii tari sau de acte de bravadă. Nici atunci, dar nici acum nu a fost un sport ieftin, mai ales că presupune multe dotări tehnice şi nu numai: oricât ar părea de paradoxal, în zilele de azi, căţăratul pe munte începe din sala de forţă, cu mult înainte de înfigerea primului piton în stâncă.

De pe Mureş pe Everest drumul trece prin multe antecamere

Ca să faci alpinism este bine să ai prin preajmă şi un munte, iar asta explică de ce cluburile de alpinism se află mai ales în apropierea masivelor muntoase. Dar nu prea explică cum în Arad se află unul din cei mai mari alpinişti români, care deşi are doar 41 de ani, are deja un palmares impresionant.

Drumul de la Arad la Himalaya trece prin multe antecamere” au fost cuvintele cu care TÖRÖK Zsolt – căci despre el este vorba – a încheiat interviul de cca trei ore pe care l-a acordat publicaţiei noastre în urmă cu câteva zile. Trei ore în care am discutat despre prea multe probleme ca să poată fi cuprinse într-un reportaj, fără riscul de a-l transorma în telenovelă.

Zsolt (pron. „Jolt”-pentru cei care nu cunosc lb maghiară) a ţinut să sublinieze, de la bun început că există „alpinism” şi „alpinism”. Unul este cel de tip festiv, care începe cu urcatul în maşina parcată în faţa blocului, continuă în hotelurile de lux din Alpi sau Tatra şi se termină, logic, în aceeaşi parcare de care aminteam. Acest tip de alpinism are cam tot atâta legătură cu muntele cam cât are urmărirea la TV a unui documentar despre scufundările la mare adâncime şi activitatea în sine.

 jt

Fisura albastră din Munţii Bucegi – piatra de încercare a alpiniştilor români

Celălalt, începe cu 25 de ani în urmă, când un puştan de 16 ani, din recunoscutul oraş „alpin” Arad şi-a propus că vrea să învingă Fisura Albastră din Munţii Bucegi. Pentru asta s-a antrenat patru ani, cu tehnică confecţionată manual, pe maşina de cusut a bunicii. La finalul celor patru ani a invins Fisura, piatra de încercare a oricărui alpinist român care se respectă. Iar după aceasta au urmat ţeluri tot mai înalte şi mai abrupte, de data aceasta la propriu.

Una dintre realizările notabile de până acum ale lui Zsolt în materia alpinismului de mare altitudine a fost participarea la – despre care presa vremii a scris doar la superlativ, luni în şir – şi care dincolo de dificultăţile tehnice deosebite, s-a dovedit a fi pentru Zsolt o călătorie iniţiatică, transdimensională, în misterioasa lume himalayană.

Nici „Trilogia Alpilor” – cum îi place lui Zsolt să o numească şi care ne apropie de lumea walkiriilor wagneriene – nu a fost mai prejos: Eiger, Grand Juras şi Matterhorn. Trei vârfuri care impun respect oricărui alpinist. Mai ales dacă sunt escaladaţi pe versanţii nordici! Cine reuşeşte să escaladeze Eiger Nordwand, cu cei 1800 de metri de versant abrupt este bun. De mai adaugă la aceasta şi Grand Jurasul, cu „doar” 1200 de metri de perete vertical este foarte bun. Iar dacă desăvârşeşte trilogia cu Matterhorn deja este divin. Sau nebun. Sau şi una şi alta. TÖRÖK Zsolt a reuşit acest lucru. Cu perseverenţă şi tenacitate. Şi nu a făcut-o singur, ci împreună cu un alt împătimit al muntelui, TÖRÖK János (simplă coincdenţă de nume, după cum urma să aflu, dar nu întâlnire întâmplătoare a doi alpinişti de marcă!). Ei sunt singurii (!) alpinişti care au reuşit să escaladeze „legat” toţi cei trei versanţi nordici ai acestor vârfuri, care dau etalonul de curaj şi pricepere în lumea alpinismului european şi nu numai.

Anul 2011 a fost un an deosebit, deoarece el a marcat pentru cei doi TÖRÖK anul unei extreme provocări: „Maratonul Marilor Pereţi”: un periplu periculos şi excitant în acelaşi timp, pe 16 rute montane extrem de dificile, care s-au întins din Alpii Francezi şi până în Munţii Slovaciei. Trasee pe care s-au consacrat nume mari ale alpinismului mondial: , , Gaston RÉBUFFAT, pentru ca să nu-i amintim decât pe cei mai celebri.

„Cea mai mare altitudine la care am urcat a fost de 8150 metri, pe Himalaya, Vârful Cho-Oyu, al şaselea cel mai înalt vârf din lume. Am participat la această experienţă cu o echipă românească – de fapt, toate ascensiunile importante din viaţa mea le-am făcut doar cu echipe româneşti. A fost împlinirea unui vis. Pentru că visul oricărui alpinist a fost şi rămâne Himalaya”

Credo

Azi, în perspectiva celor 25 de ani de alpinism, Zsolt afirmă că alpinismul rămâne un sport neînţeles. O ciudăţenie. Iar cel mai clar, acest lucru a fost definit de unul din directorii de la Primăria Arad, care, cu ani în urmă, aflând de proiectele pentru care Zsolt vroia să ceară sprijinul acestei instituţii i-a replicat foarte documentat şi doct: „Băăă, nu ţi-e bine în Arad?”

Alţii, nu se sfiesc să-i numească pe alpinişti „sinucigaşi pe bani mulţi”. Pentru alţii alpinismul a devenit show-biz şi ceva care se vinde foarte bine. Pentru Zsolt alpinismul este o cale de dezvoltare personală, o cale pentru regăsirea de sine, deşi recunoaşte că foarte multe lucruri s-au schimbat.

Masivul Cho-Oyu din Himalaya

Prima experienţă pe Himalaya (Cho -Oyu) din 2006 a fost o revelaţie, dar şi o dezamăgire. Himalaya nu mai este cea fost odată. Nu mai este Himalaya anilor ’50, când înfigea primul steag pe Acoperişul Lumii. Acum este o paradă a modei şi o etalare a forţei. Cu foarte mult „comercial”. In sufletul oricărui alpinist există dorinţa de a vedea măcar Himalaya. Acum acest lucru este posibil pentru oricine, aşa că Tibetul şi-a pierdut mult din strălucirea şi misterul de acum şase decenii. Cu toate acestea am decis să nu mă las luat de val şi să „atac” Himalaya ca un profesionist: cu ţeluri bine fixate şi cu hotârârea de a arăta lumii că şi un „alpinist de câmpie” poate ajunge din Lunca Mureşului pe unul dintre cei mai înalţi munţi din lume.

Nu a fost uşor. Am început cu partea cea mai neplăcută a acestui hobby – căutarea sponsorilor. Şi am bătut iar la porţile Primăriei din Arad, deşi fusesem refuzat de fiecare dată. Acum se pare că am avut noroc: cea mai mare parte a expediţiei a fost sponsorizată de Primărie, cu acordul dlui Falcă. E interesant… Despre Falcă se spune că nu face nimic fără interes. Uite, au trecut nouă ani şi încă nu am înţeles care a fost „interesul” dlui Falcă, asta, desigur în ideea că ar fi avut vreunul. Oricum, a fost singurul primar din Arad care nu m-a tratat cu românescul şi tradiţionalul „hai, sictir”.

Am vrut să arăt lumii că un român poate ajunge pe Himalaya. Şi am făcut-o şi mă bucur că prin aceasta am adus un serviciu acestei ţări. După cum mă bucur pentru fiecare român care realizează ceva, care face orice lucru cu care ieşim în evidenţă, pentru că prin aceasta îmbogăţim societatea.

Nu putem să trăim la nivel de subzistenţă, de supravieţuire, nici la nivel material, dar mai ales spiritual. De aceea, toate reuşitele mele sunt şi ale arădenilor, ale celor care m-au spijinit sau nu, ale tuturor acelora care cred într-o idee”.

Un lucru sensibil, în cadrul oricărui reportaj, este atingerea aspectului credinţei, mai ales dacă aceasta este asociată unei profesii sau ocupaţii de risc extrem, unde „întâlnirea” cu Creatorul poate fi mai aproape decât oricând, la fiecare experienţă.

Zsolt s-a dovedit a fi un nonconformist şi în acest domeniu: „Religia? Nişte reguli omeneşti de pe urma cărora beneficiază o grupare. Cel mai vechi sistem de manipulare prin persuasine şi acolo unde nu merge, prin forţă”. (Hmm, de la Eliade încoace puţini oameni au fost capabili să definească atât de frust religia, dar dacă stăm să judecăm la rece, se pare că Zsolti ştie ceva…).

Am citit în urmă cu ceva timp cărţile lui Donald Walsch Neale, „ şi cele găsite acolo mi-au schimbat viziunea asupra lumii. În această pespectivă, deşi am fost crescut în spiritul credinţei lutherane (protestante – n.a.), eu nu pot să cred într-un Dumnezeu pedepsitor – răzbunător. Un Dumnezeu îndepărtat, care se uită cu lupa la oameni, le citeşte gândurile şi le trimite, după cum doreşte, necazuri. Cred în schimb într-un Dumnezeu care este Tot, iar Totul este Dumnezeu şi mai cred – chiar dacă asta va scandaliza întreaga lume ecleziastică – în faptul că Dumnezeu nu este o formulă abstractă şi statică ci un concept dinamic, care se dezvoltă. Mai mult, Dumnezeu se dezvoltă pe măsură ce fiecare din noi ne dezvoltăm, in plan spiritual, desigur. Aceasta înseamnă, iarăşi cu riscul cert de a-mi ridica clerul în cap, că Dumnezeu are nevoie de experienţele noastre pentru a evolua. Ideea aceasta mă împiedică să fiu bigot în credinţă şi ortodox în gândire, cu menţiunea că aici „ortodox” trebuie luat strict semantic, deci fără nicio legătură cu Biserica Ortodoxă.

Eu am credinţă, dar nu sunt religios. Aş vrea să spun că sunt budist, dar nu sunt. Nu mă rad pe cap, nu mă retrag într-o mănăstire, ca să fac acolo meditaţii. Eu iau ce este bun din budism şi cred că tot ce este pe pământ îl conţine pe Dumnezeu. De aceea, tot ce facem noi rău şi greşit împotriva naturii (poluare, tăieri de copaci, etc) de fapt, facem greşit împotriva lui Dumnezeu. Cred că venim sau revenim pe pământ cu o singură misiune, aceea de a evolua. Iar aceasta nu se poate fără dragoste. O dragoste înţeleasă ca admiraţia şi respectul faţă de tot ce înseamnă Creaţie”.

Am trecut, pe Himalaya fiind, prin câteva situaţii extreme, în care am ajuns să „vorbesc cu Dumnezeu” şi sunt convins de asta. Nu cred că a fost rezultatul hipoxiei sau a vreunei substanţe. A fost pur şi simplu. Iar în acele momente îmi răsuna în urechi o piesă din tinereţe, pe care dacă aş asculta-o acum, cred că aş plânge – . Dacă nu ajungi în situaţii extreme, nu vei reuşi să înţelegi pe deplin ce înseamnă Dumnezeu. Iar eu eram în cort, pe Nanga Parbat, la 7600 de metri. Singur, mic şi neînsemnat în faţa unor giganţi.”

Şi câteva întrebări…

La întrebarea „vegetarian sau omnivor” Zsolt a fost sincer: „deşi sunt budist, ca setări interioare, sunt omnivor. Sau dacă vrei, om. Iar noi, oamenii suntem ipocriţi: nu vrem să vedem sânge, nu vrem să vedem cum se sacrifică animalele, cum suferă, cum sunt crescute în condiţii inimaginabile, dar ne place carnea. E greu să renunţăm la ea. O primă soluţie ar fi să nu se mai facă atâta risipă. Apoi, ca animalele să fie crescute în condiţii decente, naturale. Iar sacrificarea să fie cât mai puţin dureroasă. Îţi spun toate acestea sincer, dar tu notezi ce vrei, oricum nu cred că le vei scrie în reportaj”.

Le-am scris, după cum se vede şi am încheiat reportajul cu câteva întrebări rapide, cu intenţia de a contura o imagine cât mai clară despre fenomenul TÖRÖK Zsolt:

R. – Care este locul tău preferat?

T.Zs. – Insula lui Foale, dintre Pecica şi Nădlac, pe Mureş.

R. – Culoarea preferată?

T.Zs: – Galben-portocaliu

R. – Citatul preferat?

T.Zs. – G. Washington: „Când vine sfârşitul, nu contează anii din viaţa ta ci viaţa din anii tăi”.

R. – Bach sau Pink Floyd?

T.Zs. – Pink Floyd, pentru că există muzică şi există Pink Floyd. Pe munte ai nevoie de Pink Floyd. La bază, unde ai terminat, ai nevoie de altceva. Iar în Pakistan, la poalele Himalayei, acesta este „Dansul porter”-ilor. Ceva tribal, simplu, dar iniţiatic. Un ritual de trecere. Care te re-aduce în lumea „de jos”.

R. – Cum te vezi peste 20 de ani?

T.Zs. – „Brrr, aş vrea să mă văd cu zece ani înainte de a avea 61 de ani, ca să văd unde va fi ajuns alpinismul românesc. Peste 20 de ani însă, mă văd înconjurat de tineri, cărora să le transmit întreaga mea experienţă. Mă văd mai înţelept, iar aceasta va compensa slăbiciunile trupului. Cu toate acestea, mă tem pentru cum voi arăta peste 20 de ani…

R – (cireaşa de pe tort): Care este cea mai mare nebunie pe care ai făcut-o până acum?

T.Zs. ….

R. – Deci ?

T.Zs. – Păi, au fost mai multe… Cea mai mare tâmpenie a fost când, la 20 de ani , am luat o parapantă şi – ajutat de câţiva prieteni la fel de „sănătoşi” ca mine – am încercat să mă lansez de pe deal, la Şiria, pe un vânt pe care niciun parapantist întreg la minte nu ar fi ieşit din casă. Nu am reuşit, în schimb vântul m-a plimbat prin toţi boscheţii de pe deal. Arătam ca , adică plin de sânge, mai ales că aveam pe mine doar pantaloni scurţi şi tricou, ca să mi se vadă muşchii.

Nu a fost de ajuns… Prietenii m-au legat cu o coardă de vreo 40 de metri, pe care au priponit-o de un bloc de beton. De data asta vântul m-a ridicat, dar când coarda s-a terminat, parapanta s-a smucit, iar eu am început să cobor, în vrie, spre pământ. De fapt, spre via plină cu araci. Aşteptam să fiu tras în ţeapă, dar nu a fost să fie…Am scăpat iar. Se pare că am zile. Acesta a fost primul episod. Ca în Războiul stelelor. Şi tot ca în Războiul stelelor, există şi partea a doua: când am văzut că nu merge cu lansarea de pe deal, am coborât şi am încercat varianta în care un prieten mă trăgea cu maşina. Totul a fost ok, am reuşit să mă înalţ şi eram foarte fericit. Apoi maşina a virat la stânga. Eu nu. Pentru simplul motiv că nu ştiam cum se face asta, aşa că am ajuns iar la pământ, la fel de puţin glorios. Dar la fel de repede şi la fel de dureros. Partea a treia (Răzbunarea) s-a consumat tot atunci: prietenul meu, cel care înainte mă trăsese cu maşina, vroia să zboare şi el. L-am legat frumos de maşină , cu aceeaşi coardă pe care o folosisem eu, el mi-a explicat cum se conduce Dacia (că eu nu aveam habar!), eu am dat drumul la ambreiaj şi am călcat acceleraţia. În oglindă nu m-am uitat… Când am oprit maşina, prietenul meu defrişase miriştea de porumb şi arăta de parcă fusese torturat de luptătorii viet-cong. Am ajuns cumva acasă, iar maică-sa a leşinat când a văzut în ce hal era.

R. – Care este următorul proiect pentru care te pregăteşti?

T.Zs. – Himalaya – 20 Martie 2015. Un proiect ambiţios, despre care vom vorbi la întoarcere. Până atunci însă mai trebuie să adun bani, pentru că nu am toate fondurile necesare. Profit de ocazie şi îi invit pe doritori şi simpatizanţi să mă ajute. Pot fi găsit pe , sau pe unde le voi furniza sponsorilor datele de necesare.

 

*Interviu acordat unui jurnalist njwc.info de către Zsolt Török în 2015

**Zsolt dorește să ajungă din nou în Himalaya în aprilie. Pentru aceasta el are nevoie de 37.000 de euro

 

Leave a Reply

別れさせ屋 山形

турагентство coraltravel

доставка води белая церковь