Mica Unire, primul pas spre România Mare

  • njwc.info
  • ianuarie 24, 2018
  • 0

Unirea Principatelor nu a fost un eveniment fortuit, o ocazie sau un dar al Zeiţei Fortuna oferit românilor. Chiar şi campania de unificare a acestora, cu o armată formată din români, unguri, secui, polonezi şi sârbi, iniţiată de către voievodul Mihai Viteazul, numit de occidentali „steaua lor răsăriteană”, a fost precedată, în acelaşi secol, de două astfel de încercări, ambele prin implicarea unor lideri militari sau nobili europeni.

Contextul favorabil a fost cel al izbucnirii, la nivelul întregii Europe, a numeroase revoluţii la mijlocul veacului al XIX-lea, culminând cu Revoluția Română, de la 1848. În istoria modernă a românilor, a fost cea mai puternică manifestare a conștiinței naționale, declaraţiile ce încurajau unirea reverberând continuu timp de zece ani, prin declaraţii ale politicienilor români, atât în publicaţii româneşti, cât şi în unele occidentale. Demersurile, realizate precaut, pentru început, pentru a nu „trezi” vigilenţa imperiilor ţarist, otoman şi habsburgic, au fost concentrate în jurul Partidei Naţionale, a Frăţiei şi a Cercului revoluţionar român, din care au făcut parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Costache Negruzzi şi viitorul domnitor al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza.

O oportunitate pentru acţiunea „la vedere”, a fost şi Războiului Crimeii, când Rusia a fost înfrântă de către Turcia, schimbând paradigma geopoliticii est-europene. Politicienii români au intuit şi fructificat şi interesele imperiului britanic la gurile Dunării, acţionând în consecinţă. Lăsând diferendele politice la o parte, liberalii şi conservatorii au susţinut unirea în toată perioada cuprinsă între Revoluţiile de la 1848 şi Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859. La Marea Adunare de la Blaj, fruntașii ardeleni, munteni și moldoveni, „prezenți acolo unde se cercetau trebuințele națiunii întregi”au conştientizat că în acel context european este posibilă doar unirea Moldovei și a Țării Românești, Transilvania fiind în zona de interes a încă puternicului Imperiu Austriac.

Cu toate acestea, numeroşi intelectuali transilvăneni, ca August Treboniu Laurian, Aaron Florian, Ion Pușcariu, Axente Sever, Aron Pumnul sau Ion Maiorescu, au plecat în Ţara Românească, unde au activat cu intensitate pentru promovarea ideilor unificatoare. Tatăl viitorului prim ministru Titu Liviu Maiorescu a fost chiar delegat de către guvernul revoluționar provizoriu al Țării Românești la Viena și la Frankfurt, pentru a susține cauza românilor. Ideologi ai Revoluției din Transilvania, ca Simion Bărnuțiu și Alexandru Papiu Ilarian, aflați la studii de drept în Italia, au venit în cu ideile Risorgimento-ului italian ale lui Garibaldi. Papiu Ilarian îi îndemna pe românii din Transilvania să lupte „unirea tuturor românilor într-un singur corp politic, adică Daco-România” iar Bărnuţiu, ca universitar „autoexilat” în Moldova, afirma „dreptul natural și exclusiv al românilor la teritoriul propriu, care se întinde până unde se întinde națiunea cu limba ei ca limbă precumpănitoare”. Înaintea morţii sale, el îşi îndemna compatrioţii: „iubiți patria și pe Domnul românilor, apărați-i de străini”.

 

Timp de un deceniu, intelectualitatea românească ardeleană şi-a exprimat idealurile de unire în publicaţiile „Gazeta Transilvaniei”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură” sau „Telegraful Român” de la Sibiu. Ideile lor au fost transmise în întregul spaţiu românesc şi prin oameni simpli, mii de păstori şi comercianţi ardeleni, care își duceau turmele de animale sau produsele până în luncile Siretului, Prutului şi Dunării sau în târgurile de peste Carpaţi. Târguri şi sate, peste 300 fiind noi, unde erau deja peste jumătate de milion de români ardeleni, fugiţi din calea opresiunii maghiare din ultimele secole. Aşa cum aminteam, după Revoluţia paşoptistă, în Ţările Române au emigrat numeroşi intelectuali și negustori care au contribuit la edificarea tânărului stat național. Şi în Transilvania, mai ales spre zonele de graniţă cu Ţara Românească, românii încep să adere la ideile moştenirii daco-romane, culminând cu activismul patriotic al lui Avram Iancu, un înflăcărat promotor al unităţii şi drepturilor românilor, supravegheat permanent de poliția austriacă.

Ideea de Principate româneşti începe să se contureze şi la nivelul politicii europene, astfel încât Congresul de la Paris din 1856 a hotărât, ca urmare a obiecţiilor ridicate de Austria şi de Înalta Poartă, ca statutul definitiv al acestora să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să fie consultată dorinţa moldovenilor şi muntenilor în chestiunea Unirii. Doi ani mai târziu, Convenția de la Paris din anul 1858 conținea mai multe prevederi referitoare la români, dintre care cea mai importantă a fost unirea parțială a principatelor române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Şi cu această ocazie, politicienii şi intelectualitatea românească au acţionat inspirat. În data de 5 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, domnitor fiind ales Alexandru Ioan Cuza. La scurt timp, pe 24 ianuarie, au avut loc alegeri și la București. Oraşul era în fierbere, pe străzi şi în jurul hotelului „Concordia”, aclamaţiile şi scandările din stradă acoperind discuţiile şi votarea noului domn. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, înaintea votării, Vasile Boerescu le-a spus delegaţilor că ″a ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezinta acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvanta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit o dorinţă sfântă″.

Deoarece acordurile încheiate de Marile Puteri nu specificau faptul că Principatele Unite nu pot fi conduse de același domnitor, statele occidentale dorind doar o unire formală, și la Bucureşti a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte, în cele din urmă, această realitate.

Eforturile pentru constituirea noului stat au continuat, în interior, dar şi la nivel european, printr-o diplomaţie dibace, familiile nobile româneşti depunând mari eforturi relaţionale dar şi financiare, pentru a reprezenta Principatele Române la cancelariile marilor puteri. Alături de aceste eforturi, tânărul şi carismaticul colonel Alexandru Ioan Cuza, în jurul căruia s-au reunit marii revoluţionari şi intelectuali – Papiu Ilarian, ministru de justiţie, Mihail Kogălniceanu, prim ministru şi mulţi alţii – a reușit să obțină recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.

24 Ianuarie rămâne, aşa cum spuneam, ziua Micii Unirii, primul pas spre Marea Unire a românilor, visată şi anticipată de acelaşi Simion Bărnuţiu atunci când afirma că Ardealul este inima Daco – României, fără acesta Principatele neavând viitor şi că „numai Unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieții perpetue a României”.

Marius TOMA

Sursă: 

Lasă un răspuns